marți, 1 mai 2012

O viata intr-o secunda

Reuben Christian, baiatul meu, avea 7 luni si la aceasta varsta, era vazut de toti ca un copil inteligent, ager dar ascultator. Pentru o secunda-doua, l-am asezat pe spate, pe canapeaua inalta de 40 cm, si mi-am intors privirea catre un sertar care nu era decat pe jumatate inchis. Micutul meu, deja poznas, a vrut pesemne sa ma surprinda asa ca ce a urmat a fost un ... Bum...o explozie, am zis in acea secunda si mi-am intors fata catre el pentru a-l lua sa fug pe scari de frica vreunui incendiu. Atunci am constatat cu inima inghetata ca bubuitura fusese cazatura lui in cap de pe canapea. Copilasul meu zacea inert pe covor, cu ochii dati peste cap, cu gura deschisa, limba ii atarna afara din gurita, iar degetele de la maini i se inchideau putin cate putin. Cred ca pentru o secunda, am murit...apoi am spus ca lucrurile nu trebuie sa se incheie aici. Le-am permis lacrimilor mele sa mi se scurga pe obraz in incercarea de a ma revitaliza cat sa il aduc in simtire pe el, pe copilasul care, cu cateva secunde inainte, se bucura ca vom iesi in parc. M-am aplecat cu teama si l-am strigat, mi-am strecurat mana pe sub el si l-am ridicat de pe covor. Parea o papusa cu fata inghetata...strigatele mele au devenit urlete...urletele au devenit spasme...miscari cu el in brate si un du-te vino prin camera...s-au scurs zeci de secunde in care nu stiu cine a fost mai inconstient...eu, ca am ridicat si zgaltait un bebelus traumatizat sau el, pentru care cazatura in fontanela, a insemnat o letargie prelungita...semnele de revenire la realitate au aparut foarte sterse, prin clipire, ochii isi recapatau aspectul apos, privirea acea rece, lipsita de viata, ii redase libertatea uneia plapande dar umanoide. Nimic mai pretios ca momentul in care am simtit strangerea firava de mana. Bebelusul meu era constient. Dar fericirea a durat doar 4-5 secunde dupa care a recazut in starea catatonica, lasandu-ma sa mor inca o data. Din nou aceeasi disperare, acelasi complex de vinovatie, aceleasi manevre total neindicate medical...de data aceasta insa, Reuben a revenit in stare de constienta dupa doar vreo 10 secunde si am stiut ca a depasit momentul cu bine cand a inceput sa planga. In tot acest timp, infinit de lung, el nu a scancit niciun sunet, n-am simtit o suflare sau vreo adiere de caldura corporala... Zeci de secunde cat o viata intreaga... Cu el in brate, agitandu-l si solicitandu-i sa coopereze, m-am agatat de telefon cu intentia de a cere ajutor prin numarul de urgenta national 112. Incercarea a fost din start sortita esecului, intrucat pentru secunde bune nu mi-am putut imagina de ce nu imi raspunde nimeni la solicitare. Acest fapt se datora lipsei de protocol incheiata intre firma la care eram abonata si cel al instituiei care asigura serviciul 112. Un detaliu aflat ulterior si pentru acele momente o sa fac anti-reclama toata viata mea acelei companii. Asa ca a trebuit sa scotocesc prin toata casa, cu un bebelus inert pe brate, dupa telefonul mobil, care, din nefericire avea ecran tactil ceea ce m-a adus in situatia disperata de a aseza telefonul pe un birou si a incerca sa il deblochez, tastand cele patru cifre ce constituiau codul de deblocare. S-au scurs, va puteti imagina, secunde bune pana ce am reusit sa efectuez aceasta operatiune, banala in alte situatii. Conversatia cu dispecerul de serviciu a fost un sir de urlete, pauze in vorbire si scapari ale telefonului din mana, astfel incat cred cu certitudine, ca doamna respectiva a avut impresia unei glume proaste. Nu am fost in stare sa spun coerent cine sunt, unde locuiesc, motivul apelului si toate aceste date sunt absolut necesare si obligatorii. De data aceasta s-au scurs minute bune pana cand am reusit sa ma fac inteleasa de catre persoana de la celalalt capat al firului. Ambulanta a venit in cateva minute, timp in care Reuben parea ca isi revenea putin cate putin. Iar eu ma afundam intr-un peisaj care ma inghitea. Aveam deja halucinatii puternice, maxilarul mi se inclestase iar cu fiecare moment scurs, picioarele pareau a apartine unui strain...ma transformam intr-un pietroi ce atarna din ce in ce mai greu si acest lucru ma forta sa caut apropierea de sol. M-am luptat din rasputeri sa nu cedez niciunei tentatii de a inchide ochii si de a incerca sa imi usurez greutatea ce imi apasa pe brate, pentru ca in putinele minute pe care le mai aveam pana lesinam, nu voiam sa il mai las niciodata din brate pe bebelusul meu. Cu ultimele resurse am deschis usa. Am permis accesul celor de la salvare si ...atat... Desi constienta, nu-mi pot aduce aminte momentele cand am explicat personalului medical ce s-a intamplat, cand am ajuns la spital. Amintirile se reiau la punctul cand m-am regasit asteptand pe holul spitalului de urgenta... Copilul meu s-a simtit bine dupa ce am ajuns, insa eu m-am pierdut. Au urmat doua saptamani in care nu-mi amintesc anumite momente, in care am plans pana la epuizare si am cautat solutii pentru ca revenirea mea din acesta trauma psihologica sa fie cat mai rapida.